Hiroshima sau rază de soare?

© DR pour Ombres et Lumière

www.ombresetlumiere.fr

La un an după ce a primit-o pe Elona în sânul numeroasei sale familii, Lisle Philippoteaux rememorează drumul care a condus-o pe ea şi pe soţul ei la adopţia unui copil cu sindrom Down.

Întors din Haiti cu o fetiţă adoptată, un verişor ne-a vorbit despre copiii care nu erau „adoptabili”. Fie erau prea mari, fie avea dizabilităţi. Pe mine şi pe soţul meu ne-au trecut fiorii. Această conversaţie mi-a revenit în minte în momentul în care ne-am gândit să avem cel de-al şaselea copil. De ce să nu dăm şansa de a avea o familie unuia dintre aceşti micuţi rămaşi într-un cămin de copii? Am vorbit despre acest lucru cu cei mai mari dintre copiii noştri, în vârstă de 11 şi 9 ani: au găsit normal că dacă un copil nu are familie, ar trebui să-l primim într-a noastră.

În ceea ce priveşte handicapul, eram deschişi. Am tastat „adopţie copil cu dizabilităţi” pe Internet şi am găsit asociaţia Emmanuel adoption. Trei luni mai târziu, am întâlnit familia Alingrin, fondatorii acestei asociaţii. Ne-am expus limitele: ferma noastră este puţin adaptată la circulaţia unui scaun cu rotile şi se afla la 90 de kilometri de spital. Atunci, Jean Alingrin ne-a vorbit despre un copil, purtător al trisomiei 21. Am citit tot felul de lucrări, am strâns mărturii, mai ales despre un băiat care suferise din cauza trisomiei surorii sale. Am discutat cu copiii noştri despre posibilitatea ca prietenii lor să râdă sau să se dezică de ei. Ştiam care va fi reacţia familiilor noastre – entuziasm pentru una, o lovitură în cap pentru cealaltă, apoi bucurie, după venirea copilului. Greutăţile au început odată cu cererea noastră de adopţie. Funcţionara din domeniul social ne-a bombardat cu atenţionări – pentru ea, “trisomie” era sinonim cu “tulburări de comportament” – clanul avea să explodeze. Au fost nişte luni foarte grele din punct de vedere psihologic. Avizul său a fost defavorabil, dar nu şi cel al psihologului, astfel încât, comisia departamentală a trebuit să ne asculte pentru a tranşă situaţia. La aproape un an de când întâlnisem familia Alingrin, obţineam aprobarea.

Ea a fost cea care ne-a adoptat 

Ajunşi la căminul de copii, surpriză. Micuţa noastră se numea Enola. Dificil de purtat numele avionului care a lansat bomba deasupra Hiroshimei în 1945! “Da, ne-a răspuns asistenta socială care se ocupa de ea. Tatăl biologic a ales cu bună ştiinţă acest prenume. Acest copil a fost Hiroshima în viaţa lui.” Am optat deci pentru Elona, derivat din Helene, care înseamnă “raza de soare”. Asta schimbă totul. Următoarele două săptămâni ni s-au părut o eternitate. Era rândul Elonei, care urma să împlinească un an, să vină la noi, sub privirile atente ale echipei. Fără dreptul de a o lua în braţe la început. Copiii noştri n-au putut să o vadă decât după trei zile. Apoi, timp de două zile, mai multe vizite. Elona a plâns fără întrerupere; înţelesese. De la venirea ei în casă, cu un an în urmă, ne scăldam într-o fericire: fiica noastră râde adesea, plânge mai puţin, se ridică cu mândrie de îndată ce este în picioare. Bineînţeles că au existat gelozii. Colombe, în vârstă de trei ani, ne-a cerut să o aruncăm pe sora ei la gunoi. Fiica noastră cea mare a răbufnit recent: “Cu mine nu petreceţi timpul niciodată!”. Am hotărât să fim mai atenţi în această privinţă. Aceasta fiind situaţia, trebuie să vedeţi cum Elona îi farmecă pe unii şi pe alţii…ea sfârşeşte prin a ne avea pe fiecare la degetul mic!

Traducere: Florentina Arsene

http://stiripentruviata.ro/hiroshima-sau-raza-de-soare/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s