Am fost criticată când am adoptat un băiat cu sindromul Down, dar fata mea nu a fost una dintre ei

ace

Sursa: HuffingtonPost

Când soţul meu şi cu mine am anunţat familia şi prietenii că am decis să înfiem un băiat de 7 ani cu sindromul Down, din Bulgaria, vestea nu a fost primită cu braţele deschise. Ştiam că vor fi mulţi sceptici, ceea ce ne-a făcut să aşteptăm de a spune cuiva până când am fost destul de mult înaintaţi cu procesul de înfiere. Şi totuşi nu anticipasem respingerea pe care urma să o primim.

Dintr-o dată, toată lumea era expert, şi se puneau tot felul de întrebări şi temeri în calea noastră. Am încercat din răsputeri să îmi păstrez calmul şi să răspund la problemele lor într-o manieră liniştită, când de fapt tot ceea îmi doream să fac era să ţip, “Asta este viaţa noastră, şi acesta este fiul nostru! Ori sunteţi cu noi, ori nu.”

Este greu pentru oameni să înţeleagă dragostea, dorul şi disperarea în a proteja şi a apăra un copil pe care nu l-ai văzut niciodată. Dar acestea sunt exact sentimentele pe care le-am avut. Oamenii îl atacau pe fiul meu.

Eram atât de hotărâtă în decizia noastră de a merge şi a-l lua pe fiul nostru, încât în cea mai mare măsură eram gata să mă lupt cu criticile. Însă asta nu a schimbat cu nimic durerea enormă pe care am simţit-o; acest lucru a fost inevitabil. “ De ce ar înfia cineva un copil cu sindromul Down? Am fost ‘nebuni’ (de fapt acest lucru nu m-a deranjat deoarece singură îmi spun că sunt nebună). Eram pe punctul de a ne “strica vieţile”, eram pe punctul de a ne “destrăma întreaga familie”. Cu toate acestea, cea mai mare grijă şi, în acelaşi timp, singurul lucru pe care l-am lăsat să mă afecteze a fost că urma să ruinăm viaţa fetiţei noastre de 3 ani. “Şi cu Ace cum rămâne?”, au întrebat. “Este posibil să o daţi la o parte deoarece nu veţi mai avea timp să-i acordaţi atenţie când veţi avea un copil cu sindromul Down.” Acest gând, că soţul meu şi cu mine am face vreodată ceva care să ne îndepărteze de fiica noastră, m-a înfuriat.

Singura îndoială pe care am lăsat-o uşor să se instaleze în timp ce trecea timpul, a fost repede spulberată în prima noastră excursie în Bulgaria pentru a-l cunoaşte pe Archie. El şi Ace au simţit o legătură puternică instantanee pe care încă nu pot să o explic, şi nici nu reuşesc să o înţeleg. Ea a sărit în sus şi în jos plină de entuziasm pe parcursul întregii prime zile cât am fost acolo. Când el a văzut-o pentru prima dată, s-a uitat la ea cu o privire confuză “ce are de gând fata asta?”. Apoi, translatorul nostru i-a spus: “Aceasta este sora ta.” Faţa lui s-a înseninat imediat şi a îmbrăţişat-o. Şi asta a fost.

Privind-o pe Ace toată ziua în orfelinat, înconjurată de copii care aveau tot felul de nevoi speciale – copii care nu arătau “prea bine” sau “frumoşi” după standardele lumii noastre –  iubindu-i şi purtându-le grijă, am ştiut că totul este în regulă.

Ace înţelege sindromul Down ca un copil de 5 ani. Vorbim mult în casă despre a-i accepta pe ceilalţi necondiţionat, de a fi bun cu toată lumea, indiferent de cât de diferiţi ar fi alţii faţă de noi. Iar acesta este cel mai important mesaj pe care putem să-l dezvoltăm în copiii noştri. Jewel a dat tot ceea ce avea mai bun când a spus, “în final doar bunătatea contează”. Noi ca părinţi suntem atât de prinşi în lucruri de o însemnătate atât de mică, rămânem blocaţi în stresul creşterii copiilor în această lume nebună şi competitivă, încât adesea uitam ceea ce contează cu adevărat. A fi buni cu oamenii. A fi drăguţi cu toată lumea.

Citeşte şi Omagiul emoţionant al unei fetiţe adus frăţiorului ei iubit ce are Sindrom Down

Priviţi acest videoclip de pe YouTube în care Ace vorbeşte despre fratele ei, care a ajuns la peste 1.600.000 de vizualizări:

Omagiul emoţionant al unei fetiţe adus frăţiorului ei iubit ce are Sindrom Down

Ace şi Archie au fost făcuţi unul pentru altul. Aşadar, ea este protectorul lui, şeful lui, profesorul lui, apărătorul lui. El este lumea ei. Am fost martoră când ea l-a aparat cu o pasiune intensă în faţa prietenilor dacă cumva se gândeau să nu îl includă în vreo activitate. Şi am auzit din întâmplare cum i-a luat apărarea în conversaţii cu copii pe care ea nici măcar nu îi cunoştea. Ea este des întrebată, “Ce are el?” Răspunsul ei este mereu altul, dar preferatul meu a fost alaltăieri la un loc de joacă când un băieţel a întrebat-o “Ce are fratele tău?”. Ea a răspuns: “ Nu este nimic în neregulă cu el, este doar din Bulgaria”.

Traducere: Ioana Briciu

http://stiripentruviata.ro/fost-criticata-cand-adoptat-un-baiat-cu-sindromul-dar-fata-mea-nu-fost-una-dintre-ei/

Reclame

Hiroshima sau rază de soare?

© DR pour Ombres et Lumière

www.ombresetlumiere.fr

La un an după ce a primit-o pe Elona în sânul numeroasei sale familii, Lisle Philippoteaux rememorează drumul care a condus-o pe ea şi pe soţul ei la adopţia unui copil cu sindrom Down.

Întors din Haiti cu o fetiţă adoptată, un verişor ne-a vorbit despre copiii care nu erau „adoptabili”. Fie erau prea mari, fie avea dizabilităţi. Pe mine şi pe soţul meu ne-au trecut fiorii. Această conversaţie mi-a revenit în minte în momentul în care ne-am gândit să avem cel de-al şaselea copil. De ce să nu dăm şansa de a avea o familie unuia dintre aceşti micuţi rămaşi într-un cămin de copii? Am vorbit despre acest lucru cu cei mai mari dintre copiii noştri, în vârstă de 11 şi 9 ani: au găsit normal că dacă un copil nu are familie, ar trebui să-l primim într-a noastră.

În ceea ce priveşte handicapul, eram deschişi. Am tastat „adopţie copil cu dizabilităţi” pe Internet şi am găsit asociaţia Emmanuel adoption. Trei luni mai târziu, am întâlnit familia Alingrin, fondatorii acestei asociaţii. Ne-am expus limitele: ferma noastră este puţin adaptată la circulaţia unui scaun cu rotile şi se afla la 90 de kilometri de spital. Atunci, Jean Alingrin ne-a vorbit despre un copil, purtător al trisomiei 21. Am citit tot felul de lucrări, am strâns mărturii, mai ales despre un băiat care suferise din cauza trisomiei surorii sale. Am discutat cu copiii noştri despre posibilitatea ca prietenii lor să râdă sau să se dezică de ei. Ştiam care va fi reacţia familiilor noastre – entuziasm pentru una, o lovitură în cap pentru cealaltă, apoi bucurie, după venirea copilului. Greutăţile au început odată cu cererea noastră de adopţie. Funcţionara din domeniul social ne-a bombardat cu atenţionări – pentru ea, “trisomie” era sinonim cu “tulburări de comportament” – clanul avea să explodeze. Au fost nişte luni foarte grele din punct de vedere psihologic. Avizul său a fost defavorabil, dar nu şi cel al psihologului, astfel încât, comisia departamentală a trebuit să ne asculte pentru a tranşă situaţia. La aproape un an de când întâlnisem familia Alingrin, obţineam aprobarea.

Ea a fost cea care ne-a adoptat 

Ajunşi la căminul de copii, surpriză. Micuţa noastră se numea Enola. Dificil de purtat numele avionului care a lansat bomba deasupra Hiroshimei în 1945! “Da, ne-a răspuns asistenta socială care se ocupa de ea. Tatăl biologic a ales cu bună ştiinţă acest prenume. Acest copil a fost Hiroshima în viaţa lui.” Am optat deci pentru Elona, derivat din Helene, care înseamnă “raza de soare”. Asta schimbă totul. Următoarele două săptămâni ni s-au părut o eternitate. Era rândul Elonei, care urma să împlinească un an, să vină la noi, sub privirile atente ale echipei. Fără dreptul de a o lua în braţe la început. Copiii noştri n-au putut să o vadă decât după trei zile. Apoi, timp de două zile, mai multe vizite. Elona a plâns fără întrerupere; înţelesese. De la venirea ei în casă, cu un an în urmă, ne scăldam într-o fericire: fiica noastră râde adesea, plânge mai puţin, se ridică cu mândrie de îndată ce este în picioare. Bineînţeles că au existat gelozii. Colombe, în vârstă de trei ani, ne-a cerut să o aruncăm pe sora ei la gunoi. Fiica noastră cea mare a răbufnit recent: “Cu mine nu petreceţi timpul niciodată!”. Am hotărât să fim mai atenţi în această privinţă. Aceasta fiind situaţia, trebuie să vedeţi cum Elona îi farmecă pe unii şi pe alţii…ea sfârşeşte prin a ne avea pe fiecare la degetul mic!

Traducere: Florentina Arsene

http://stiripentruviata.ro/hiroshima-sau-raza-de-soare/

Omagiul emoţionant al unei fetiţe adus frăţiorului ei ce are Sindrom Down

ace

Ace Eicher explică de ce fratele ei bolnav de sindromul Down este că oricare alt copil.

„Oricum ar fi, sunt fericită că este fratele meu!”

Sora mai mare, Ace, are pentru noi un mesaj important: fratele ei, Archie, are sindrom Down, dar este ca oricare alt copil.

Sare în pat, mănâncă îngheţată, se joacă în piscină şi, în stilul clasic de frate mai mic, ajunge să o necăjească din când în când.

Astfel, de ce cred oamenii că este diferit?

„Mămica mea a încercat să îmi explice, dar tot nu înţeleg”, spune Ace.
Video: https://youtu.be/cZ_i3yioHlo

Archie s-a născut în Bulgaria, fiind apoi adoptat de familia lui Ace. Sora lui mai mare a filmat un videoclip pentru el în onoarea zilei mondiale a Sindromului Down, care se celebrează în ziua de 21 martie. De atunci, ea a adunat un număr destul de mare de vizitatori – în acest moment videoclipul a ajuns la peste1.000.000 de vizualizări pe YouTube.

Uitaţi-vă să vedeţi omagiul emoţionant al unei fetiţe adus frăţiorului ei iubit, cel care îi este cel mai bun prieten – şi pregătiţi-vă să fiţi cu totul încântaţi!

Sursă: Huffington Post

Traducere: Ioana Briciu

Sursa și video aici: http://stiripentruviata.ro/omagiul-emotionant-al-unei-fetite/

http://stiripentruviata.ro/omagiul-emotionant-al-unei-fetite-adus-fratiorului-ei-iubit-ce-sindrom/

Mihail Jar, preotul care a înfiat 400 de copii, din care 180 cu handicap

Lângă granița de nord-est a României, la mănăstirea Bănceni din Herța (azi în Ucraina), miracolele se ţin lanţ. Unele, se spune, înfăptuite de o icoană făcătoare de minuni. Cele mai multe, însă, de un preot cum nu mai este altul.

Menirea lui este să reînvie oameni pierduţi, atinşi de suferinţă, orfani, bolnavi incurabil. Îi reuşeşte pentru că îi înţelege, dar şi pentru că are har. Calea aceasta, spune el, i-a fost arătată de Dumnezeu de când era copil.

Mihail Jar, Preasfințitul Longhin pe numele său de episcop, vrea ca niciunul dintre copii să nu simtă ce-a simțit el când era mic: acea sărăcie, cea mai cruntă dintre toate, care te obligă să rabzi de foame, zi după zi. Așa se face că el a înfiat 405 copii (date din aprilie 2015), din care 180 cu handicap și boli grave: SIDA, orbi, surzi, fără mâini, fără picioare, fără minte.

El le este tată, iar mamă le este tuturor… Maica Domnului, așa cum o spun chiar copiii.

Atunci când autoritățile ucrainene l-au acuzat pentru că vorbește împotriva războiului și contra luării pe front a tinerilor, oamenii au venit cu miile să îl apere.

În inima acestui om arde o dragoste supraomenească, din care s-a născut o bucată de rai: un petic de pământ, odinioară românesc, adăpostește poate cea mai mare și mai frumoasă mănăstire din Europa și unul din cele mai mari complexe pentru copii orfani și bătrâni din Europa.

Iată povestea lui, spusă în reportajul „În premieră”, realizat de Carmen Avram pentru Antena 3 (aprilie 2015).

http://www.culturavietii.ro/2015/04/18/mihail-jar-preotul-care-a-infiat-400-de-copii-din-care-180-cu-handicap/