Comitetul O.N.U. pentru Persoane cu Dizabilități: Avortul copiilor cu handicap violează dreptul internațional

Citiți mai jos declarația semnată și de D.ARTT:

Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități

Anunțuri

Avortul în cazul în care copilul suferă de o malformație sau de un handicap?

În numeroase țări, avortul este legal atunci când există motive pentru a crede că nou-născutul va suferi de malformații sau de un handicap genetic. Obiectivul declarat al acestor prevederi juridice este „prevenirea suferinței inutile” (fie a copilului afectat de handicap, fie a părinților care trebuie să îngrijească respectivul copil). Drept rezultat, s-au dezvoltat metode de diagnostic prenatal pentru a identifica și a elimina copiii cu dizabilități înainte de a se naște. În acest mod, peste 90% dintre copiii cu sindrom Down sunt uciși înainte de naștere.
Este absurd să eradicăm suferința prin eliminarea celor care suferă. Avortarea copiilor cu handicap este o formă pervertită de „compasiune”. În realitate, aceste avorturi par a avea loc în interesul persoanelor sănătoase care nu doresc să își asume responsabilitatea unui copil cu probleme.
Rămâne însă faptul că un copil cu handicap este tot atât de mult o ființă umană ca și un copil sănătos, la fel cum un adult cu handicap este tot atât de mult o ființă umană ca și o persoană fără handicap. Legislația care permite avortul pe motivul unei posibile malformații sau unui posibil handicap discriminează, astfel, pe criterii de dizabilitate.
Situația este exacerbată și mai mult de o interpretare laxă a legilor, potrivit căreia chiar și malformațiile minore (cum ar fi despicătura labială) oferă o justificare suficientă pentru avort.
Însă panta alunecoasă nu se sfârșește aici. Odată ce se consideră de la sine înțeles că bebelușii care nu satisfac dorințele părinților lor pot fi avortați, va exista o tendință inevitabilă către crearea unor „copii la comandă”. De exemplu, cercetările actuale din Marea Britanie evidențiază faptul că mulți copii sunt avortați nu numai din cauza handicapului, ci pur și simplu pe motivul sexului lor. În anumite țări (mai ales în China și India), avortul pe criterii de sex a condus la un dezechilibru semnificativ între sexe la copiii nou-născuți, cu implicații teribile pentru viitor. Evident, acest așa-numit „genicid” este una dintre cele mai rele forme de discriminare pe criterii de sex: se realizează cu prețul vieții fetițelor, însă în cele din urmă va afecta grav și viețile băieților (deși ei par a fi sexul preferat).
Sursa: RESTABILIREA ORDINII NATURALE | O agendă pentru România (Provita București) pag. 100-101

Nu vi se pare ciudat că societatea nu are răspuns la întrebarea: De ce nu e bine să fie avortați copiii cu handicap ?

hand

de Matt Walsh, 22 decembrie 2013

Nu pot găsi un răspuns la întrebarea: De ce nu e bine să fie avortaţi copiii cu handicap?

Chiar nu pot.

Chiar nu pot aduce alt gen de explicaţii la acest lucru. Pot eu oare să aduc într-adevăr argumente care să explice de ce nu e bine să omorâm copiii cu dizabilităţi? Dacă nu puteţi percepe instantaneu masacrarea eugenică a nou-născuţilor cu handicap ca pe un lucru înfiorător, nu cred că vă pot oferi alte argumente care să vă poată facilita înţelegerea.

Vedeţi dumneavoastră, tocmai aici este problema. Din această cauză nu putem ajunge la un punct comun. Din această cauză argumentele noastre sunt neproductive. Şi lucrurile nu trebuie să stea aşa – o discuţie argumentată poate să reprezinte o activitate destul de rentabilă. Dar o argumentaţie constructivă, o dezbatere, un dialog sau cum vreţi să o mai numiţi are nevoie ca ambele părţile implicate să împărtăşească un bagaj minim de viziuni comune asupra noţiunilor de bine versus rău, realitate versus ficţiune. Fără acestea, nici una dintre părţi nu o poate convinge pe cealaltă de absolut nimic, pentru că fiecare trăieşte într-o lume paralelă.

Aşa că, eu personal, trăiesc într-o lume în care nu este niciodată scuzabil să fie executat un bebeluş cu sau fără handicap, din indiferent ce motiv. De fapt în lumea mea, o lume pe care am putea-o numi „realitate”, uciderea copiilor ar putea fi catalogată, fără exagerări, ca fiind CEL MAI rău lucru posibil. Este cel mai rău lucru dintre toate lucrurile rele posibile. Este cel mai josnic lucru dintre toate lucrurile josnice şi cel mai urât dintre toate cele urâte. Reprezintă apogeul a tot ce e greşit. Dacă nu este greşit să omorâm copiii, atunci orice altceva este permis.

Permiteţi-mi să mă repet, pentru că este o afirmaţie-cheie:

Dacă nu este greşit să omorâm copiii, atunci orice altceva este permis.

Şi prin „altceva” nu mă refer la ceva la modul figurat.

Sclavie? Genocid? Cum de au ajuns condamnabile? Potrivit cărui standard moral au devenit inacceptabile? Dacă standardul moral a decăzut atât de mult încât infanticidul să ajungă un lucru acceptabil din punct de vedere social, atunci mă îndoiesc că alt gen de atrocităţi nu vor ajunge să fie şi ele considerate normale.

Deşi pare incredibil, chiar şi comentariile politic incorecte privind homosexualitatea vor trebui să fie pardonabile, dacă vom ajunge să credem că omorârea nou-născuţilor este un lucru acceptabil din punct de vedere moral.

Mi se spune adesea să fiu mai înţelegător în această chestiune, dar acest lucru mi se pare o cerere nedreaptă. Există persoane – de ordinul milioanelor, de fapt – care consideră că ar fi bine să fie legal să omorâm nou-născuţi, dar să fie ilegal să plătim un lucrător la un restaurant de tip fast-food cu mai puţin decât salariul minim pe economie sau să fie ilegal să refuzăm să onorăm comanda pentru un tort de nuntă al unui cuplu gay, de exemplu. Cum aş putea înţelege o asemenea mentalitate? Cum aş putea să-mi contorsionez mecanismele psihice şi logica pentru a le putea plia pe o asemenea mentalitate, care să mă conducă la concluzia că ultimele două situaţii, date ca exemplu, sunt atât de abominabile şi dezumanizante încât trebuie interzise prin lege, pe când prima situaţie este atât de acceptabilă încât trebuie ferm apărată şi chiar finanţată de guvernul federal?

Înţelegere? Nu există. Nu pot să înţeleg. Chiar nu pot. Şi sper că nu voi ajunge vreodată să pot. Cartea lui C.S. Lewis, „Abolirea omului”, m-a ajutat cel mai mult să înţeleg o societate care a degenerat până la o asemenea stare de nebunie ucigaşă. Lewis a scris că:

„Tao, pe care alţii l-ar putea denumi Legea naturală sau Morala tradiţională sau Primele principii ale Raţiunii Practice sau Primele platitudini, nu este încă unul dintre nenumăratele sisteme de valori. Tao este unica sursă a tuturor judecăţilor de valoare. Dacă el este respins, orice valoare este respinsă, iar dacă orice valoare este  susţinută, şi Tao este susţinut. Efortul de a-l respinge şi de a-l înlocui cu un nou sistem de valori este o contrazicere în sine. În istoria umanităţii, nu a existat şi nu va mai exista vreodată o judecată de valoare cu totul nouă. Tot ceea ce se pretinde a fi un nou sistem sau ideologie nu reprezintă decât fragmente din Tao însuşi, care după ce au fost smulse în mod aleatoriu din context, au căpătat proporţii de nebunie în izolarea lor, dar tot îi datorează în exclusivitate lui Tao validitatea pe care o deţin.”

Noi am smuls într-un mod aleatoriu anumite valori din Unica Sursă a tuturor valorilor, iar acum aceste valori, în izolarea lor, au căpătat proporţii de nebunie.

Vă spun toate acestea pentru că intenţia mea de început a fost să scriu un articol despre un cuplu din Washington care tocmai câştigase într-un proces de culpă medică despăgubiri în valoare de 50 de milioane $. Soţii Brock şi Rhea Wuth au dat în judecată un spital pentru că fiul lor s-a născut cu un handicap grav. Nu, nu s-au plâns că spitalul a cauzat handicapul, ci că spitalul (şi un laborator de analize medicale) nu au efectuat analizele corecte care urmau să detecteze defectele genetice ale copilului cât timp acesta era încă în burta mamei. Dacă li s-ar fi livrat analizele corecte, părinţii ar fi aflat că fiul lor este „defect” şi l-ar fi omorât. Din nefericire au fost privaţi de ocazia de a-şi avorta copilul, aşa că spitalul este obligat să plătească pentru îngrijirea acestuia pe viaţă.

Dar staţi, nu-i judecaţi: ei tot îşi „iubesc” băiatul. Îşi doresc să fi murit, să-l fi ucis cu mâna lor, dar tot îl „iubesc”. Nu comentaţi. Nu lansaţi critici acide. Aceşti părinţi au dat în judecată un spital pentru că nu le-a dat ocazia să-şi omoare copilul, dar să nu vă credeţi în măsură să condamnaţi acest lucru.

Sau cel puţin asta mi s-a spus şi mie.

Aşa că m-am aşezat la calculator cu intenţia de a scrie despre acest caz. Voiam să-l analizez din toate unghiurile posibile.

Voiam să demonstrez, ca o chestiune adiacentă, cum acest gen de procese de culpă medicală (acesta nefiind primul din istorie) vor face să fie tot mai scump să naşti un copil la spital. Gândiţi-vă la ce gen de răspundere vor purta unităţile medicale dacă de acum vor putea fi date în judecată pentru că nu v-au provocat moartea copilului. Voiam să explic cum această poveste este un efect secundar inevitabil al filozofiei cultului morţii care ne spune că viaţa umană n-are nicio valoare şi că dreptul părinţilor la confort şi bunăstare materială poate călca în picioare dreptul copiilor lor la viaţă dat de Creator. Mai voiam să evidenţiez faptul că naziştii i-au omorât pe copiii cu handicap pentru acelaşi motiv pentru care îi omorâm şi noi azi: să scape societatea de aceia care ar putea fi consideraţi o „povară”.

Mai jos este un extras din Legea lui Hitler pentru prevenirea urmaşilor taraţi genetic:

„Deşi de la Revoluţia naţională, opinia publică a devenit tot mai preocupată de politica demografică şi de declinul demografic, nu numai declinul populaţiei reprezintă o sursă de îngrijorare, ci şi structura genetică tot mai evidentă a oamenilor noştri. În timp ce familiile cu zestre genetică sănătoasă merg pe premisa naşterii a unu sau doi copii, nenumăraţi dintre cei inferiori şi cei care suferă de boli genetice se reproduc fără restricţii în timp ce urmaşii lor bolnavi şi nesociabili împovărează comunitatea. ”

Voiam să spun că apologeţii avortului s-au aliat în multe feluri cu unul dintre cele mai malefice regimuri politice din istoria umanităţii.

Voiam să explic de ce acest lucru nu a fost un lucru bun.

Voiam să explic de ce copiii cu handicap n-ar trebui omorâţi.

Voiam să explic de ce toţi copiii, cu sau fără handicap, ar trebui protejaţi.

Voiam să fac toate aceste lucruri, dar nu mai pot. Aceste stări de fapt sunt evidente prin sine însele, or eu nu pot da explicaţii la ceva evident prin sine însuşi. Nu sunt chiar atât de bun.

Dacă nu puteţi înţelege lucrurile astea, nu vă pot forţa să o faceţi. Tot ce pot să fac e să mă rog pentru sufletele voastre.

Şi asta voi şi face. Vă promit.

Sursa: The Matt Walsh Blog

Traducere: Gabriela Coşereanu

http://stiripentruviata.ro/nu-vi-se-pare-ciudat-ca-societatea-nu-raspuns-la-intrebarea-de-ce-nu-e-bine-sa-fie-avortati-copiii-cu-handicap/

Poți fi pro-alegere dacă nu ai dizabilități – dacă ai, nu mai ai dreptul să fii nicicum

cute-down-syndrome-baby1-640x426

TheLeadingEdge.com

Există oare ceva mai ipocrit decât ideologia pro-alegere care se pronunţă pentru dreptul oamenilor de a ucide copiii nenăscuţi, doar pentru faptul că aceştia urmează a se naşte cu dizabilităţi sau diferit genetic faţă de noi, restul? (Reţineţi că această mişcare se bazează pe „egalitatea drepturilor” femeilor, pretinzând că acestea sunt marginalizate fără existenţa avortului legalizat.)

O femeie din Irlanda, mama unui copil cu nevoi speciale şi susţinătoare a ideologiei pro-alegere, a vorbit despre aşa-numitul „drept” de a alege ca viața unei fiinţe umane nenăscute să fie curmată din cauza dizabilităţilor acesteia.

Iată ce a declarat ea:

„Nimeni nu are dreptul să facă pe altcineva să întrerupă o sarcină. La fel, nimeni nu are dreptul de a opri alte persoane de la a face alegerea care este potrivită pentru ei şi situației lor.”

Ceea ce vrea de fapt să spună prin „alegerea care este potrivită pentru ei și situația lor” este: „opţiunea de a ucide o fiinţă umană deoarece are nevoi speciale sau dizabilităţi.”

Faptul că ea nici măcar nu poate vorbi deschis despre actul pe care îl aprobă, ar trebui să ne spună tot ceea ce ar trebui să ştim despre adevărata sa natură – nimeni nu încearcă vreodată să mascheze actele de genewnhai să aibă niciun cuvânt de spus în această chestiune ea face o omisiune evidentă: însăşi persoanele cu dizabilităţi cărora le este negat orice drept de a alege.

Traducere: Diana S.

http://stiripentruviata.ro/poti-fi-pro-alegere-daca-nu-ai-dizabilitati-daca-ai-nu-mai-ai-dreptul-sa-fi-nicicum/

Marşul pentru viaţă – episodul IV – Nectaria

rsz_macheta_promovare_mars_ramona_&_nectariaNectaria a fost un copil dorit şi mult aşteptat de noi.

La 13 săptămâni, pe 9 noiembrie, ziua prăznuirii Sfântului Nectarie, am aflat că suferă de o malformaţie cerebrală rară deseori incompatibilă cu viaţa. Aşa încât copilul nenăscut încă a fost luat în grija sfântului Nectarie… uite cum sfinţii ne poartă de grijă în fiecare zi şi ei se îndreaptă către noi.

La început recunosc că pentru amândoi a fost un şoc, însă era vorba de copilul nostru indiferent de cum va fi el. Nu ai cum să negi existenţa unei vieţi când ea este atât de evidentă, nu ai cum să decizi să sfârşeşti viaţa cuiva, mai ales a copilului tău.

Poate unii se întreabă de ce mai facem toate controalele ginecologice dacă atunci când descoperim o aşa problemă nu decidem să terminăm sarcina?

Nouă ne-a fost de folos să ştim, să fim pregătiţi moral, psihic şi fizic pentru ceea ce va urma. Aşa am putut să ne documentăm şi să ne primim cu bucurie fetiţa noastră specială. Toate îşi au rostul lor. Nu cred că am avut nici o clipă de tristeţe de când Nectaria s-a născut.

Un copil care ştie că este iubit şi acceptat revarsă şi el iubire asupra ta, iar Dumnezeu ne dă putere şi ne acoperă „cu umbra aripilor Sale” în fiecare zi. Nu ştiu de de, dar nu este greu deloc. Bucuria pe care o avem când o privim pe Nectaria în fiecare zi, nu se poate compara cu nimic… aş putea spune că e o bucurie „nepământească”.

Noi decidem cum ne construim viaţa, Dumnezeu ne-a lăsat acest liber arbitru, pe care dacă îl folosim ca să mergem împreună cu El, şi nu împotriva Lui, vom avea parte de linişte şi bucurie în toată viaţa noastră.

Ramona, 30 de ani, medic şi mamă în aşteptarea celui de-al doilea copil

………………………………………………………………………

Vino la Marşul pentru viaţă

sâmbătă, 21 martie 2015

în 60 de oraşe din România

detalii pe www.marsulpentruviata.ro

http://www.culturavietii.ro/2015/03/16/marsul-pentru-viata-episodul-iv-nectaria/

Despre sensul vieții unui om cu handicap. „Pentru tihna cuplului şi de dragul copilului”

violinist-with-down-syndromeViolenţa a fost, este şi încă va mai fi un ingredient nedorit şi neplăcut al istoriei omeneşti. Tot atât de bogată în manifestări ca şi viaţa, violenţa (verbală, fizică, psihică, culturală, economică, militară etc.) produce traume de nevindecat. Escaladată, nu mai face nicio diferenţă între agresor şi agresat, schimbă frecvent rolurile şi lasă în urmă morţi şi răniţi, fizic, psihic si sufleteşte. Prin definiţie, normală pe teatrele de operaţiuni militare, violenţa este de neînţeles în domenii care, prin natura lor, trebuie să fie paşnice: familie, şcoală, întreceri sportive, politică etc. Abia a văzut lumina zilei şi copilul face cunoştinţă cu violenţa, învăţând să se apere şi să riposteze prin grai şi faptă.

Mai periculoasă este însă viaţa copilului în faza intrauterină, unde violenţa atârnă deasupra capului său precum sabia lui Damocles, chiar din momentul concepţiei, şi el nu poate să se apere în vreun fel, nici măcar ţipând. Chiar când se dezvoltă normal, nu are nicio garanţie că va scăpa cu viaţă până la naştere, darămite când, prin metodele moderne de investigaţie, se descoperă că ar fi ceva hibe.

Orice persoană, indiferent că este sănătoasă sau bolnavă, merită să trăiască şi să fie iubită pentru că poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu “produce nimic”. Având grijă de o persoană cu handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.

Într-o zi am aflat de un caz real al unor tineri căsătoriţi care, în urma investigaţiei, aflând că fătul prezintă (sau ar prezenta!) sindrom Down, au hotărât să recurgă la avort pentru a scăpa de o povară în viitor, nu numai pentru ei, ci şi pentru copilul care s-ar naşte cu această deficienţă. Intrucat chestiunea copilului cu handicap ma priveste, eu insumi avand o fetita cu un handicap fizic, m-am aplecat putin asupra subiectului printr-un mic sondaj pe internet: este bine că soţii vor recurge la avort? Va avea aceasta vreo consecinţă în viaţa lor viitoare? Povara de care scapă poate aduce alte poveri mai mari?

„Vă rog să îmi explicaţi”, am intrebat in acest sondaj, adresat cunoscutilor, „ce sens are viaţa unui om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să trăiască, nu ar fi fost mai bine dacă era avortat?”

Am primit 35 de răspunsuri, din România (marea majoritate), Spania, Turcia, Marea Britanie, SUA, Canada. Ca religie (nu neapărat practicanţi) marea majoritate sunt creştin ortodocsi la care se adaugă doi catolici, o baptistă, un mozaic şi o musulmana.

Ma limitez la un singur raspuns, pentru a carui autenticitate garantez, primit de la mama unui copil suferind chiar de boala Down.

Inainte de a-l reproduce, e util sa impartasesc cateva dintre gandurile mele privind motivele pentru care apar asemenea „defectiuni” si pentru care de cele mai multe ori il blamam pe Dumnezeu, sau, mai rau, le folosim pentru a „demonstra” ca Dumnezeu nu ar exista.

Din capul locului, trebuie să recunoaştem că nu e uşor de dat un răspuns la astfel de sondaj pentru că, obişnuiţi cu normalul, toţi oamenii îşi doresc copii frumoşi şi destepţi, în care să-şi regăsească trăsăturile. Totodată, din cauza carenţelor de educaţie şi informare ştiinţifică şi religioasă (chiar licenţiaţi în ştiinţe şi teologie!) credem că numai după ce-a ieşit din pântecele mamei, copilul devine subiect de drept, cu obligaţii şi drepturi. Născut, indiferent cât de perfect sau de imperfect este, dacă l-ai ucis, eşti un criminal şi pedepsit de legile omeneşti ca atare.

Lumea se (mai) emoţionează şi (mai) plânge când mor oameni de boli incurabile, în accidente, în inundaţii, în incendii, în războaie etc. dar este insensibilă la milioanele de copiii nenăscuţi sacrificaţi. Dar Cel Care a spus: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi! varsă râuri de lacrimi şi ne spune nouă celor nepăsători, Vai vouă!

Un ocean de sânge nevinovat stă deasupra omenirii şi ne amăgim cu tot felul de drepturi (caci drumul spre iad e pavat cu drepturi) şi dormim liniştiţi că nimeni nu ne va cere socoteală.

Conceperea unui copil este o conlucrare divino-umană. Omul oferă vasul, forma fizică a unei noi fiinţe omeneşti, potrivit unui cod, iniţial făcut bun foarte de către Dumnezeu, şi în aceast vas Dumnezeu toarnă suflarea de viaţă, sufletul nemuritor. Întreruperea acestui act creator divino-uman (chiar şi prin pastilele avortive de a doua zi!) înseamnă un sacrilegiu. Este ca şi cum i-am da peste mână lui Dumnezeu şi L-am alunga. Dacă vasul nu mai este bun foarte nu este de vină Dumnezeu, ci omul căzut care s-a abătut de la vieţuirea cea după fire, la cea împotriva firii. Însoţirea unui singur bărbat cu o singură femeie este potrivit firii, după modelul protopărinţilor Adam şi Eva, model creat de Dumnezeu. Această însoţire o găsim în aproape toate culturile şi religiile, conferindu-i-se un carater solemn şi spiritual.

La plinirea vremii, Dumnezeu ne-a descoperit că această însoţire este o Taină prin care El, în sinergie cu omul, lucrează la mântuirea acestuia. În această Taină, a cununiei, cei care se însoţesc trebuie să intre curaţi şi să o păstreze curată până la moarte. În zilele acestea cele mai din urmă, această Taină este pângărită şi batjocorită chiar de creştini „graţie” aceleaşi corectitudini politice, care anesteziază conştiinţele cu mantre de genul „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital” în loc de adulter sau desfrânare. Despre cei care practică păcatul împotriva firii al homosexualităţii se vorbeşte de „altă orientare sau preferinţă sexuală”, de comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transsexual), de “non-conformism sexual” (gender non-conformity), adică, într-un cuvânt, „diversitate”.

Din moment ce noi, oamenii, ne abatem de la cele după fire la cele împotriva firii în toate aspectele vieţii, deteriorând continuu codul după care ne-a zidit Dumnezeu, nu-i de mirare că se concep şi se nasc „vase” cu defecte, în care Dumnezeu, nepărtinitor, toarnă chipul Său, suflarea de viaţă, sufletul cu facultăţile noetice. Faptul că acesta, sufletul, nu se poate dezvolta şi nu poate comunica plenar cu lumea creată văzută este vina, păcatul nostru. De aceea suntem bolnavi pentru că ne solidarizăm şi ne încurajăm în vieţuirea cea împotriva firii, adică fără Dumnezeu.

Singura cale de a ne însănătoşi, şi trupeşte şi sufleteşte, şi de a da naştere la „vase bune”, este de a aduce viaţa noastră, în această lume, în matca firească aşa cum ne învaţă Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Ştiinţa medicală, oricâte progrese ar face, nu poate să elimine bolile, deoarece acţionează asupra unor cauze derivate (gene defecte, cromozomi, malformaţii, agenti patogeni, fizici, chimici, etc.) Cauza primă a tuturor bolilor este căderea omului din starea cea firească aceea de comuniune nemijlocită cu Dumnezeul Cel Viu, stare în care nici boala şi nici moartea nu mai au nicio putere. Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este singurul spital în care omul se poate trata şi vindeca de cauza primă a tuturor bolilor sale, pregătindu-se pentru comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu, în ziua a opta a creaţiei, a veşniciei.

Și acum, răspunsul acelei mame, sub forma unei scrisori imaginare, poate ușor romanțioase, adresată fiului său. Vă invit să cugetăm împreună la spusele mamei:

“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.

Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.

Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.

Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi m-ai învăţat să lupt.

Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei fericirea, nu bogăţia şi succesul.

Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil, singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.

Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.

Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai puţin, dar care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput mai întâi să supravieţuiesc, apoi chiar şi câte puţin, să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt.

Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie atât de puţin pentru a fi fericit”.

NIcușor Gliga, noiembrie 2010 – pentru PRO VITA București.

http://www.culturavietii.ro/2015/04/18/despre-sensul-vietii-unui-om-cu-handicap-pentru-tihna-cuplului-si-de-dragul-copilului/

Mihail Jar, preotul care a înfiat 400 de copii, din care 180 cu handicap

Lângă granița de nord-est a României, la mănăstirea Bănceni din Herța (azi în Ucraina), miracolele se ţin lanţ. Unele, se spune, înfăptuite de o icoană făcătoare de minuni. Cele mai multe, însă, de un preot cum nu mai este altul.

Menirea lui este să reînvie oameni pierduţi, atinşi de suferinţă, orfani, bolnavi incurabil. Îi reuşeşte pentru că îi înţelege, dar şi pentru că are har. Calea aceasta, spune el, i-a fost arătată de Dumnezeu de când era copil.

Mihail Jar, Preasfințitul Longhin pe numele său de episcop, vrea ca niciunul dintre copii să nu simtă ce-a simțit el când era mic: acea sărăcie, cea mai cruntă dintre toate, care te obligă să rabzi de foame, zi după zi. Așa se face că el a înfiat 405 copii (date din aprilie 2015), din care 180 cu handicap și boli grave: SIDA, orbi, surzi, fără mâini, fără picioare, fără minte.

El le este tată, iar mamă le este tuturor… Maica Domnului, așa cum o spun chiar copiii.

Atunci când autoritățile ucrainene l-au acuzat pentru că vorbește împotriva războiului și contra luării pe front a tinerilor, oamenii au venit cu miile să îl apere.

În inima acestui om arde o dragoste supraomenească, din care s-a născut o bucată de rai: un petic de pământ, odinioară românesc, adăpostește poate cea mai mare și mai frumoasă mănăstire din Europa și unul din cele mai mari complexe pentru copii orfani și bătrâni din Europa.

Iată povestea lui, spusă în reportajul „În premieră”, realizat de Carmen Avram pentru Antena 3 (aprilie 2015).

http://www.culturavietii.ro/2015/04/18/mihail-jar-preotul-care-a-infiat-400-de-copii-din-care-180-cu-handicap/